Sacrificiul lui Isus
Nici nu știu cu ce să încep când vine vorba despre acest subiect. E foarte greu să spui ceva fără a-ți fi interpretate greșit vorbele sau intențiile. Dacă ai fost crescut într-o familie creștină, cel mai probabil ai învățat — în mod mai direct sau mai indirect —, de la o vârstă fragedă, că ceva este esențialmente greșit cu tine; că faptul că te-ai născut nu este altceva decât o ofensă pentru Dumnezeu și a lui perfecțiune, bunătate, sfințenie. Acum, poate vă veți întreba — asta dacă sunteți atât de norocoși încât să transcendeți câtuși de puțin acea frică atât de vie de iad, care v-a fost inoculată — dacă Dumnezeu este atât de tare, bun, perfect — șmecher, pe vorba românului — atunci cum de a greșit atât de grav când a creat el omul? Acest gând este unul extrem de impertinent și de periculos pentru că lovește problema credințelor noastre greșite fix la rădăcină.
Dar, haideți să presupunem, pentru un moment, că — precum un bun creștin — nu vă gândiți la astfel de lucruri periculoase. Cu ce rămâneți? Rămâneți cu un sentiment adânc de frustrare, de neajuns, un sentiment că ceva este nespus de greșit cu propria persoană; ca și cum greșiți fără a face vreun lucru; că ați fost condamnați la focurile iadului fără a vi se da măcar oportunitatea să le meritați pe bune.
Așadar, dacă ar fi vreun motiv destul de bun pentru a va continua viețiile sortite pierzării și eșecului — vieți în care nici măcar nu vă amintiți să fi intrat de bună voie — ar trebui să existe și o cale prin care să vă ´reparați´, să faceți cumva să fiți demni de ´viața cea bună´ și, în cele din urmă, de rai. Însă știind foarte bine ca sunteți imperfecți și că ceva a fost greșit cu propria persoană încă de la început, soluția a trebuit să vină din afara voastră. Așa au apărut sacrificiile. Trebuie să fi fost destul de liniștitor, pentru ceva timp, să știi că tot ce trebuie să faci ca să meriți răsplata cea bună este să omori un animal și să-l arzi pe un altar.
Dar asta nu a rezolvat problema cea mare, cea a sentimentului că ceva este greșit cu tine din naștere. Cumva, ar trebui făcut un sacrificiu suprem. Un fiu de Dumnezeu ar trebui sacrificat pentru ca umanitatea să fie iertată pentru ceva ce nici măcar nu a făcut. Pare logic, nu? :) E logic dacă ești obișnuit să aduci sacrificii în mod regulat. Însă, daca citetești primele cărți ale noului testament — încercând, pe cât posibil, să faci abstracție de interpretările pe care le-ai mai auzit înainte de la alții— observi că mesajul lui Isus a fost unul foarte simplu:
Sunteți deja fiice și fii ai lui Dumnezeu, așa cum sunteți. Cu alte cuvinte, sunteți deja compleți, perfecți. Nu este nimic în neregulă cu voi, iar tot ce trebuie să faceți este să acceptați acest fapt și să vă continuați viețiile.
Dar pur și simplu nu am putut accepta asta. Era prea simplu! Ideea că suntem din naștere păcătoși a fost atât de adânc înrădăcinată în noi, în însăși societatea noastră, încât nu am putut accepta acest măreț cadou fără vreun preț cel puțin la fel de măreț. Oamenii erau prea obișnuiți cu ritualul sacrificiilor. Împăcarea cu Dumnezeu TREBUIA să doară! Trebuia să pierdem ceva de valoare pentru a simți că merităm să fim iertați, că merităm să ne lăsăm să simțim pace, liniște, bucurie… Așa că Isus a trebuit să meargă pe planul B. El a trebuit să fie acel sacrifiu suprem. Poate că știa că oamenii urmau să-l pună pe un pedestal după ceva vreme; deoarece, pentru ca acest sacrifiu să funcționeze, pentru ca el să fie Sacrificiul Suprem, oamenii trebuiau să credă cu tărie ca Isus a fost singurul și unicul Fiu al lui Dumnezeu. Însă acesta nu a fost deloc mesajul lui Isus, citiți doar Ioan capitolul 10 (versetul 34).
Cred, însă, că a venit vremea să recunoaștem acest adevăr de care ne este atât de frică; adevărul că suntem Dumnezei, fiice și fii ai celui Preaînalt cu toții. Ne e frică de acest fapt, pentru că dacă l-am crede, ar trebui totodată să credem și că suntem responsabili de viețiile noastre și de starea lumii în care trăim. Ar trebui să ne asumăm responsabilitatea pentru sănătatea noastră, pentru comportamentul nostru, pentru ignoranța noastră, pentru sărăcie, pentru genocide, războaie și alte atrocități… iar să ne credem mici neputincioși este mult mai confortabil.
